SI LUMEA MEA

andrei fara semne

February 1, 2015
10351098_10204612944117769_7261151130183119606_n

din fericire il proaspat iubesc

din fericire nu conteaza

din fericire mama

din fericire frica

din fericire aud

din fericire doar poezie

Andrei Hutuleac; e actor si scrie; pentru mame, tati, copii si ce-om mai fi…

img_7

“SCRISOAREA UNUI DROMOMAN CATRE MAMA SA TEODOSIA

Dragă Mamă. Îți scriu de vis-à-vis de Turnul Eiffel care la această oră a nopții strălucește înnebunitor de frumos. Sunt foarte beat și țin să menționez asta ca să justific tonul flamboaiant (am scris bine?) și patetic pe care îl va avea această scriere. Ăsta sunt: tot timpul mă justific. Sunt extraordinar de fericit și n-am mai fost fericit de ultima oară când am fost fericit iar asta s-a întâmplat demult și o singură dată. Practic, așa cum tu îți trăiești a doua tinerețe de când ai rămas singură acasă cu tata, papagalul și pisica, eu îmi trăiesc a doua fericire de când am plecat din garsoniera mea de treizeci de metri pătrați din București. Mamă, eu nu sunt omul care să stea pe loc și tu ar trebui să înțelegi cel mai bine asta fiindcă dacă nu erați tu și tata nu vedeam toată Europa cu cortul patru veri la rând.

 

Practic am lăsat baltă totul și am plecat. Da, știu. Puteam avea o carieră extraordinară. Începusem bine și dacă mă țineam de treabă viitorul se arăta a fi luminos. Prostii. Nu vezi că toți oamenii se izbesc mai devreme sau mai târziu de iremediabila lor micime? Nu vezi că toate drumurile duc la aceeași Romă a iluziei că ceea ce facem are un scop măreț? Nu-i vezi pe toți cum își înnegresc pielea de sub ochi crezând că ceea ce întreprind este de o importanță copleșitoare? Și toți sunt atât de obosiți, mamă. Și atât de tare mă oboseau și pe mine. Nu-mi place să fiu obosit. Ții minte că tata zicea că m-am născut obosit și că trăiesc ca să mă odihnesc? Ei bine, avea dreptate. Eu nu știu ce am făcut nouă luni în uterul ăla al tău dar m-am născut sleit și statul pe loc apăsa prea greu pe umerii mei. Eu trebuie să cuprind toată lumea cu tălpile mele și ochii trebuie să-mi vadă toate răsăriturile pământului. Iartă-mi poezia. Să nu fii supărată pe mine. Câteva secunde dacă te-ai putea detașa de convențiile astea stupide pe care oamenii le strigă peste tot cu atâta pompă (carieră, familie, destin, posteritate etc.) ai înțelege că viața pe care o trăiesc acum e una curată, sinceră și egală cu mine însumi. Am avut de toate, am fost un copil răsfățat și de asta mi-a luat ceva mai mult să-mi dau seama dar poate că nu e prea târziu nici la douăzeci și patru de ani să înțelegi că de cele mai multe ori singurul lucru de care ai nevoie e un drum sub tălpi și nicio destinație. Apropo de boli venerice: am fost la curve în Place Pigalle. Vreau să zic: am fost acolo dar nu-mi ajungeau banii așa că am găsit un alt cartier mult mai ieftin și deloc faimos unde am întâlnit o puștoaică roșcată cu dresuri plasă care își spune Gizelle. O franțuzoaică nemernică. Parcă te văd. Ai să-mi pui, desigur, împreună cu tata (care undeva în străfunduri știu că mă înțelege dar s-a învățat să țină cu tine) un diagnostic psihiatric (ex.: dromomanie) și ai să încerci să mă aduci acasă și să mă plimbi pe la terapeuți. N-am nicio boală mamă. Boală e ce se întâmplă în rest. Boli sunt toate convențiile astea ruginite de care toți oamenii se leagă încercând să-și controleze nevrozele. Eu nu vreau să mor plin de nevroze. Eu vreau să mor plin de povești. Așa că dacă te ajută cu ceva imaginează-ți că plecarea mea are un scop precis (știu că ție îți plac scopurile precise) și anume acela de a aduna povești. Când o să mor vreau să am camerele creierului tixite cu poveștile mele și ale oamenilor pe care i-am cunoscut. Uite, Gizelle de exemplu. Prietenul ei e pizzar (face pizza) și de doi ani și jumătate de când s-au cunoscut, deși ea aduce acasă peste 5000 de euro/lună, el alege să o creadă pe cuvânt că lucrează de noapte într-un call-center. Nu e divin? Până unde poate merge minciuna omului față de sine însuși. Vezi? Doar ce am plecat și e plin de pilde în jurul meu. Să nu mă chemi acasă mamă fiindcă nu vin și consumăm cerneala degeaba certându-ne. Poate o să vin cândva, dacă o să-mi dau seama că toate teoriile mele de acum nu-s corecte dar nu pot să nu le testez mai întâi. Ha! Gizelle tocmai și-a rupt un toc și s-a scurs toată pe asfalt. Râde ca proasta. E fericită. Curvă beată, așa cum e, cu onoarea terfelită prin toate șanțurile pasiunii, dar fericită. N-are nimeni rețeta, mamă. Eu, tu, Gizelle habar n-avem care e adevărul și dacă el există dar cum viața e ca o păcănea la care nu poți să bagi bani decât o singură dată eu zic că n-am nimic de pierdut dacă bag tot. Oricum pierd la final. Toți pierdem. Măcar să pierd arzând eu secundele și nu invers. P.S: Nu știu unde mă duc de aici și asta mă face să mă simt minunat. Sunt aproape sigur că, dacă există, așa se simte și Dumnezeu tot timpul. Promit să îți scriu ca să știi că sunt viu. O să ne revedem cândva. Promit și asta. P.P.S: Iartă-mă că am scris atât de înghesuit dar ambalajul ăsta de baghetă a fost singura hârtie de care am reușit să fac rost fără să plătesc. Te iubesc. Fără să plătesc. M.”

text de Andrei Hutuleac / laprimamana.wordpress.com

Ionut-Andrei-Alex

 

 

You Might Also Like

3 Comments

  • Reply Roxana February 9, 2015 at 3:06 am

    Foarte frumos! Are blog? Daca n-ar trebuie neaparat sa-si f

    • Reply Roxana February 9, 2015 at 3:08 am

      *daca n-are trebuie neaparat saa-si faca unul. (Scuza-ma, m-am garbit)

    • Reply Alina Chivulescu February 9, 2015 at 5:55 am

      Buna, Roxana, Andrei are 2 bloguri :) : poeziilaprimamana.wordpress.com si laprimamana.wordpress.com ; erau trecute si la sfarsitul textului… :)

    Leave a Reply